- Addisperata a écrit:
Eccu quì un ducumentu interessante : un dibattitu à l'ADECEC ("intricciate è cambiarine, 15 anni dopu") cù intervenanti di prima trinca è si vedenu i principali punti di vista. U prublemu di l'inclisi hè mintuvatu ind'e prime pagine.
http://www.adecec.net/adecec-net/parutions/pdf/scritturalinguacorsa.pdf
è pè i "corci" mettu solu u strattu chì c'interessa (per avà)
Pasquale MARCHETTI : Si tratta di u prublemu dettu di l’inclisi chì aghju chjamatu
« l’affollu » ind’u lessicu di l’A.D.E.C.E.C.. Issi prunomi chì vanu da per elli soli, ùn sò più
leghjitoghji s’elli ùn sò micca « affullati », volesi dì : ligati. Quessa hè vera in tutte e lingue.
U francese mette u « trait d’union » in « fais-moi », «dis-moi », o «fais-le-moi ». Avemu in
corsu u listessu prublemu. Ci hè u fattu di l’inclisi di u prunome, qualunque sia issu prunome.
Issu prunome monosillabicu, chì ghjè cumplementu, s’ellu ùn hè micca affullatu à u verbu, à
ciò chì precede, ghjè causa d’una difficultà di lettura, tantu in francese chè in corsu. Hè per
quella chì u prunome deve esse ligatu.
Qualchì volta accade chì trè o quattru prunomi si seguitinu, è si u verbu hè
monosillabicu, si pò avè : « dì la mi », o « dì la à mi », cum’elli dicenu certi – rispettendu
una parlata assai rispettabile, d’altronde – o ancu « dì la à mi à mè ». A scrittura tandu hè
difficile, è a lettura ancu di più, soprattutu si u filaru strappa, è s’ellu ci vole à andà à l’altru
filaru, ùn si capisce più nunda. Pè sita ragione, in tutte e lingue, cumpresu u francese, ùn ci hè
micca a infilarata di i curtachjoli monosillabichi chì si seguitanu, dui, trè, quattru, o cinque à
fila. A lingua ùn si leghjerebbe più.
U corsu ùn hè micca natu u primu à a linguistica è isti prublemi sò stati esaminati prima
per altre lingue. Sò stati posti à quelli chì anu custituitu lingue diventate naziunali o
internaziunali è sì stati risolti. Ghjuvemuci à pena di a so sperienza è cusì ùn averemu micca
da rifà tuttu u travagliu.
I curtachjoli, o monosillabi, spiccati, in certi casi, devenu esse affullati, liati à u verbu
chì vene prima, per esse più leghjitoghji. A sò chì ùn hè micca ciò chì hè scrittu in
« Intricciate è Cambiarine » è mi tocca à fà una « messa à puntu ».
« Intricciate è Cambiarine » hè statu scrittu 15 anni fà. E’, in 15 anni, ponu cambià
parechji affari. Eranu pruposte, è ùn s’hè mai dettu chì « Intricciate è Cambiarine » fussi
lege. D’altronde, mancu oghje, avemu putere di fà lege, è tandu ancu più pocu. Tandu, eranu
pruposte chì si facianu, cum’ella hè stata detta in l’introitu di u libru. Dunque, à chì l’hà
accettate è à chì micca. Ci sò chì l’anu accettate glubalmente, ma forse micca in tutti i
particulari. E’ ci sò di i particulari micca accettati da certi, è frà elli, ci pò esse ancu un autore.
Eranu pruposte per tutti, ancu per mè, è certe mi parianu, tandu, chjare, lisce, è luminose. Mi
sò avvistu dopu chì ùn passavanu micca bè, allora l’aghju cunsiderate cum’è errori è l’aghju
lasciate corre, ben ch’elle sianu scritte in « Intricciate è Cambiarine ».
Per « Intricciate è Cambiarine » ci vole à cunsiderà :
· Eranu pruposte ;
· Un’ ci era nisunu insignamentu ufficiale di u corsu, in 71, è ùn ci era prufessori.
Oghje s’insegna è e cose sò cambiate. Quandu si tratta di trasmette l’ortografia di u
corsu, soprattuttu à zitelli chì sò abbituati à a disciplina di l’ortografia francese, è chì issi
zitelli ùn sanu micca scrive una parolla, ci vole à dalli una risposta, è, in certi casi, si trova
omu in l’imbarazzi. Ghjustappuntu perchì avà s’insegna. Fin ch’ellu ùn s’insignava era un
discorsu, avà chì s’insegna hè un altru discorsu.
E pruposte si accettanu o ùn si accettanu micca secondu a necessità, l’usu, a sperienza.
Face chì nantu à qualchì puntu ùn aghju nisunissima vergogna à dì chì ùn sò micca d’accordu
cù « Intricciate è Cambiarine ».
Passata a perioda di u 72 à u 74, à misura ch’ellu s’avanzava in l’insignamentu, ind’a
pratica di a scrittura di u corsu, aghju vistu chì una certa ortografia passava male, allora
l’aghju abbandunata. Altri l’anu cunservata, hè u so dirittu è ùn aghju nunda à dì. Mi dispiace
chì Dumenicantone Geronimi ùn sia pussutu esse quì oghje : averebbimu pussutu cunfruntacci
nantu à certi punti ch’ellu hà cunservatu è eiu nò. Ci sò di i punti chì mn addimettu più.
Ghjuvan Ghjaseppu FRANCHI : Mi pare chì « dì la mi » spiccatu si capisce leghjendu ;
« dì la à mi » s’omu l’appiccica ci hè parechji « a » imbulicati. Per ista ragione mi pare più
leghjitoghju spicchendu chè appiccichendu per piglià u casu datu in paragone da Pasquale
Marchetti.
Ghjuvan Maria ARRIGHI : Per avè a sperienza insignendu e duie scritture, diceraghju
chì à mè mi vene megliu à leghje u prunome cumplementu liatu à u verbu. Ma mi pare chì pè
i zitelli, chì ùn anu mai lettu nè talianu nè corsu, e parolle spiccate sianu di più capiscitoghje
per via chì ogni parolla porta un’unità di significatu. I zitelli sò avvezzi à u francese, è, in
francese, malgradu u « trait d’union », e parolle sò quantunque spiccate cum’è in «rendez-lenous
». Pigliendu u casu cum’è « deti lu mi a » mi pare difficile pè u scopu pedagogicu à
scrive tuttu liatu inseme, è mi dumandu s’ellu ùn hè megliu à spiccà.
Ghjacumu Fusina : Hè vera chì « Intricciate è Cambiarine » avia una certa filosufia :
ghjè una spezia di generalità di studiu ch’ellu hà datu è chì hà purtatu assai. E’ unu di
l’acquisti maiò, hè d’ùn essesi micca solamente interessatu à l’ortografia ma dinù à l’ortoepia,
volesi dì a cuerenza ind’a prununzia. L’argumentu pedagogicu ch’elli anu datu Ghj.Ghj.
Franchi è Ghj.M. Arrighi hè impurtantissimu. Hè vera chì i zitelli riagiscenu megliu à a
spiccatura, postu chì quand’elli sò avvezzi à fà a prununzia secondu l’incalcu, a cunsunatura
capunanzu và megliu, ma, à noi, per via sempre di quellu ritrattu mentale, ci vene male. Ancu
à mè, quandu leghju parechje parolle spiccate sò ubligatu à ripigliamila duie volte. Dunque
seria megliu à ùn fà micca spiccatura è d’appiccià, per via d’issu ritrattu mentale.
Ma forse chì a duppiatura hè cuerente per certe cunsunali è micca per d’altre. Per
F,T,P,N,C, hè cuerente è ancu ubligatoria per via di l’ortoepia, di a prununzia. Invece chì per
M ùn ci hè micca sfarenza di prununcia da « mmi » à « mi » (ùn vegu chè mamma cum’è
eccezzione). In « dammi », « fammi », ch’ellu ci sia dui M o unu, ùn ci hè nisuna sfarenza pè
a prununzia. Dunque, eiu, sò piuttostu pè a cuerenza è a simplicità, è s’ellu si pò simplificà si
deve falla ancu per mutivu pedagogicu. S’ellu basta un M, hè megliu, ùn ci hè bisognu di
mettene dui.
Matteu FERRARI : A maiò parte di quelli chì sò quì sanu chì M hà un valore è mezu.
Hè una lettera à bastanza incalcata da per ella. Allora s’omu ùn doppia micca M, ci vole à ùn
dippià mancu l’L chì, cum’è M, ùn hè micca cambiarina. E’ tandu, scrivendu ind’una sola
parolla, avemu « falu » per « fà lu ». Dunque, perchè vulè fà un’eccezzione nantu à una sola
lettera ?
Ghjuvan Maria COMITI : Trattendusi di a spiccanza trà verbu è prunome cumplementu,
mi pare chì a difficultà sia facile à risolve postu chì si pò fà una regula di scrittura in accordu
esattamente cù a regula folologica, quella di u sistemu linguisticu corsu :
- dopu à un incalcu (à un’aletta),
- dopu à un puntu, un arrestu,
- dopu à una cunsunale,
tutte e sunsunali sò prununciate prette (forti).
Avimu l’esempiu di « fà ci ». « Fà » hè un verbu cù a finale incalcata (cù un’aletta) ; è
dopu à l’aletta tutte e cunsunali si devenu prununzià forti.
Avemu a furtuna di pudè mette inseme una regula di scrittura cù una regula fonologica.
Ci vole à ghjuvassine è à prufittanne.
Ghjè dinù un elementu chì dà uriginalità à a scrittura di a lingua corsa è chì li dà ancu
una certa identità chì currisponde à quella di a differenziazione linguistica cù altre lingue. Mi
pare chì u corsu deve fà una propria logica, qualcosa chì venga da dentru senza fà sempre
riferenza nè à u francese nè à u talianu.
U prulemu di a spiccanza, eiu l’aghju regulatu. Mi dispiace chì Pasquale Marchetti sia
rivenutu nantu à ciò ch’ellu scrivia in « Intricciate è Cambiarine ». Era ghjustappuntu una
regula chì currispundia esattamente à a regula fonologica di u corsu.
Pasquale MARCHETTI : Nantu à a regula fonologica simu perfettamente d’accordu :
« fà », cumpurtendu l’aletta, a lettera chì vene dopu hè pretta.
Ciò chè no avemu discutatu pocu fà ghjè di a cumudità, duvendu scrive è leghje più chè
insignà (insignà hè una quistione di pedagogia è ci hè a manera di scunvince i zitelli di scrive
ciò chì omu vole ; u casu si pone per l’ortografia francese).
Pè a lettura, cum’ella l’hà ricunnisciuta Ghjacumu Fusina, « hè omu ubligati à leghje
duie volte » perchè ùn avemu capitu chì issu monosillabu, issu curtachjolu porta qualcosa
appressu. Allora piantemu, è po ricumincemu à leghje à u curtachjolu chì vene dopu, è tandu
ci avvedemu chì ci vulia à leghje appicciatu, inseme cù u verbu. Serà forse perchè no simu
abbituati à u talianu è u francese, ma u fattu si stà chì scuntremu difficultà di lettura. Ghjè per
què chì aghju cambiatu d’idea è mi mantengu à centu per centu. Sì, per quistione di cumudità,
d’ortoepia, ci hè una manera per ch’ellu si possa leghje megliu, è sì issa manera hè quella
d’appiccià, è bè appiccemu. U nostru scopu deve esse quellu di rende u corsu più leghjitoghju
è micca di fanne un codice pè una manata d’iniziati chì saperanu tutti i sistemi di lettura.
Ghjuvan Ghjaseppu FRANCHI : Sò tuttu à fattu d’accordu cù Comiti. Mi pare chì sì no
avemu da cricà sempre facilità, è po di più facilità, è dinù facilità, ùn fermarà più lingua corsa.
Avemu una regula definita in « Intricciate è Cambiarine », una regula logica chì sia, è ghjè
peccatu di perdela issa logica. Se no simu sempre à circà i puntelli, e minighette, per megiu
capì, ne ghjunghjeremu à u « sabir », quellu chì si parla oghje.
Ghjaseppu QUASTANA : Un’ aghju micca pusizione nantu à istu puntu. Ma vuleria
mettemi à a piazza di u zitellu quand’ellu dice « dà mi ». Si sente un « a » longu. S’ellu ci
fussi manera di precisà issa vucale, forse si puderia aghjutà u zitellu.
Roccu MULTEDO : Sò per scrive «damma » cù 2M, chì mi ghjocu di u talianu per capì
megliu.
Prima un oratore hà dettu « I principii i più sicuri ». in veru corsu, cum’è in veru
talianu, ci vole à dì « I principii più sicuri ». Dunque u talianu ghjova per capì megliu u
corsu è ùn ci vole micca à scartallu.
Ghjacumu THIERS : Vuleria di u mo scomudu davanti à una situazione cum’è questa.
Per pratiche persunale sò per appiccà. Ma per ragione pedagogica, sò per spiccà u prunome,
per chì l’usservazione face vede chì u zitellu, chì ùn cunnosce micca a lingua corsa, hà assai
più facilità à leghje quand’ellu hè spiccatu. Allora s’omu mette da una banda i sforzi ch’elli
devenu fà quelli chì pratichjeganu digià a lettura di a lingua, è da l’altra i sforzi di i zitelli,
pensu chì ci vole à sceglie a seconda suluzione, quella di a spicchera.
Luigi MARCHETTI : In primu locu, l’argumentu pedagogicu ùn vale nunda. I zitelli ùn
sò micca baulli.
In secondu locu, i zitelli sò abbituati à scrive è à leghje una lingua cum’è u francese, chì
scrive « Monsieur » in una sola parolla, è chì prununzia « mecieu » ciò chì ùn hè micca in
cunformità. Serà dunque cusì difficile di scrive « fami » in una sola parolla ?
Ghjuvan Ghjaseppu FRANCHI : Vuleria sorte di u sughjettu ghjustamente per risponde
à Roccu Multedo. Mi guardu da u talianisimu quant’è da u francisisimu. M’accade di
cascacci, ma mi ne guardu à paru. « I principii i più sicuri » in corsu si dice micca, ma si
dice « i più principii sicuri », « u più paese maiò ». Un’ si dice micca ciò chì aghju intesu
nanzu : « questu spostu », si dice « istu spostu ». « Di i quali » è « pè i quali » in corsu ùn
esistenu micca.
Ghjacumu THIERS : Quand’ellu si tratta di paragunà u francese è u corsu, ùn ci vole
mai à scurdassi chì una lingua è l’altra ùn anu micca listessu statutu. E’ s’ellu si pò chjamà a
cuscienza di u zitellu quand’ellu si tratta di u corsu, ci hè una pussibilità. Pè u francese ùn ci
hè più pussibilità, o mancu pè istu pocu. Fin tantu ch’ellu ùn ci hè micca una riforma di a
norma di u francese, ùn ci hè micca pussibilità pè u maestru di dumandà à u zitellu di scrive
« monsieur ». Dunque, sì eiu sò partigianu pè l’argumentu pedagogicu di a spicchera, ghjè
per una pedagogia realista, una pedagogia chì s’appoghja nantu à una situazione vera, a
situazione di u linguaghju in Corsica è ind’e scole di Corsica. Mantengu chì a situazione di u
corsu oghje ùn si pò micca spiccà da a pratica linguaghjaghja di i zitelli chì ghjè u francese
magiuritariu.
Matteu FERRARI : sò d’accordu cù Ghjacumu Thiers nantu à un fattu : chì u linguaghju
di i zitelli ne hè ghjuntu à una lingua furestera, ùn hè più lingua nustrale. Ma s’omu hà da
cunsiderà u corsu cum’è lingua strangera, allora ùn vale u colpu perchè u zitellu l’adatta bè. A
lingua hè fatta prima per esse parlata chè per esse scritta è letta. Credu chì u zitellu hà da
assimilà prestu issu ligame di a lingua cù a parlata nustrale. Un’ ci vole micca à tendeli troppu
trappule pensendu chì u corsu ùn hè più a so lingua, ch’ella hè una lingua strangera. In
l’insignamentu di u corsu, quand’omu ne ghjunghje à a scrittura è a lettura, u zitellu hà digià
un certu nivellu.
Ghjacumu THIERS : Devu dà una precisione terminologica, ghjustu per dì chì ùn pensu
mancu appena chì u corsu sia una lingua strangera quandu dicu ch’ella hè seconda è chì u
francese sia magiuritariu. S’ellu fussi lingua strangera pensu chì a pedagugia saria assai più
facile.
Ghjuvan Dumenicu SETA : Postu chì no simu à a spicchera, cumu scrive : « Ghjuvan
Dumenicu Lurenzu » o « Ghjuvandumeniculurenzu » ? Spiccatu o appiccatu ?
Ghjermana de ZERBI : Credu chì quandu u nome doppiu hè cumpostu da dui elementi
chì fermanu tali è quali cum’è « Petru Paulu », ci vole à scrivelu spiccatu, vistusi chì
« Petru » ùn si mudificheghja micca. Invece chì scriverebbi appiccatu « Ghjuvanpaulu »
datusi chì « ghjuvanni » diventa « ghjuvan ». Dunque appicciarebbi « Ghjuvandumenicu »
è micca « Lurenzu ».
Oghje ci hè un periculu chì và ingrandendu. A ghjente ùn sà più aduprà u nome sanu o
accurtatu. Si sente : « Dumè » è « Ghjuvan » per « Dumenicu » è « Ghjuvanni ». Frà pocu
si viderà ancu u cuntrariu è si senterà u nome sanu quand’ellu hà da esse tagliatu.
Pasquale MARCHETTI : In corsu, ci sò i nomi dopii chì ùn facenu chè unu solu cum’è
Marcantone. In Francese, listessu, ma mettendu « trait d’union » cum’è in Jean-Pierre.
Arricurdemuci chì u Papa, nanzu à questu quì, ùn vulia micca esse chjamatu « Jean-Paul »,
ma « Jean, Paul », avia precisatu chì ùn vulia micca mettre trattinu (trait d’union) perchè in
talianu averebbe diatu Gianpaolo o Gianpolo ind’un solu nome, è chì si chjamava Giovanni
Paolo, in dui nomi.
Quandu dui nomi s’eppiccianu per fanne unu solu, cum’è Marcantone, Ghjanpaulu,
Donsimone, tandu si scrive ind’una sola parolla.
Rivenimune à u casu di Seta chì si chjama Ghjuvan Dumenicu Lurenzu. Quì, Ghjuvan
Dumenicu hè un solu nome di persona, ma sò quantunque dui nomi. Per Ghjuvanni, Antone,
avemu a forma abbreviata chì dà Ghjuvan, Anton,…, precedendu un altru nome.
Per Ghjuvan Dumenicu Lurenzu, ùn si appiccia nunda, ma hè capita chì Ghjuvan
Dumenicu hè più ligatu chè Dumenicu cù Lurenzu. Ghjuvan Dumenicu hè ligatu da a
muzzatura di Ghjuvan. Hè cum’è Anton Francescu.
S’omu cunsideraghja e casate corse, videmu chì ista regula hè stata appiecata : avemu
Pierantoni o Pietrantoni. E’ u nome Pier Antone diventatu casata si scrive senza spiccatura.
Videmu chì ind’e casate, a regula hè più sistematica, è avemu quì un’indicazione nantu à a
manera di scrive i nomi doppii.
Santu