Quale hè ch'ùn cunnosce à Ghjuvanni Nicoli ? Cunniscia l'eroe, u resistante, l'omu indiatu chì uffrì a so vita per un ideale di libertà, lascendu à l'ora mai a so vistica in a storia. Cunniscia 'sse parolle magnifiche, scrivacciulate nant'à un pacchettu di sigarette à tempu nanzu di more. 'Ssa lettera à i so figlioli, cummuvente, sincera è cusì spugliata di rinunciamentu malgradu e circunstanze, malgradu a sicurezza d'una sorte tragica.
U cunniscia dunque, cum'è tutti diciaria. Eppuru, l'aghju scupartu suvitendu i cunsiglii di Ghjuvan'Claudiu Acquaviva di u gruppu A Filetta, chì mi fece parte d'una idea d'imaginà un spitaculu musicale ingiru à i persunnagi di Ghjuvanni Nicoli è Aimé Césaire. Prima, firmai polzu, ùn vidia a leia trà 'ssi dui omi for'di quella di l'indiatura à u sensu largu. Dopu à qualchì ricerca, mi buscai u libru intitulatu "Jean Nicoli. Un instituteur républicain, de la Colonie à la Résistance." publicatu da l'edizione Donniya di Bamako, prifaziatu da Francette Nicoli è cummentatu da Francis Arzalier. 'Ssu libru, conta a vita di ghjuvanni Nicoli da u 1925 à u 1943.
Subitu à e prime pagine a sumiglia cù Aimé Césaire mi vense linda,, a negritutidne in menu, a cursitutidine in più. L'esiliu, u mughju di l'identità, u ricusu di misurà l'omi sicondu u so culore sò astru è tantu ragione d'avvicinalli. Ùn hè un libru chì si leghje d'un trattu, ùn hè cusì ch'o l'aghju lettu. Hè di quelli da tene sottu à a manu, di quelli da ciuttacci una stonda, di quelli ch'omu chjode più struitu, più riccu di sintimenti, unu di quelli à ùn vulè mai finisce. Quantu per a qualità literaria di certe passate cà per a diminsione storica chì d'altre palesanu. Quantu per a scuparta d'un omu chì, bellu prima cà d'arrizzassi contru à u fascismu, dinunciava a sorte fatta à l'africani da quelli chì si sbaglionu trà scambiu è sottumissione, cà per quella d'un autore attalintatu chì sà tigne cù ghjustezza u mondu ingiru à ellu. Per quessa, Nicoli cunnobbi a delazione bellu nanzu à quella chì u purtò à a cundanna à morte. Fù custrettu à l'esiliu una siconda volta, à lascià 'ssa tarra d'Africa ch'ellu pinsava soia, chì era soia.
S'è avia da ritene un solu strattu di 'ss'opara, saria quellu chjamatu "Première tornade", ci aghju vistu, cù u tortu forse, una fiura di u so avvene, a sunta assuluta di a vita di 'ss'omu ch'oghje cunnoscu megliu è ch'o v'invitu à scopre dinù.
Eccu ne una evucazione persunale
VINTERAPrima ci hè u silenziu, à fascià ogni cosa
D’ogni alburu, u frascume, d’un siscu hè azzicatu
È u celu si veste di lana cindarosa
Cum’è per dì à tutti ch’un periculu hè natu
Dopu l’aria si face cum’è ligera è fresca
U celu torna foscu, u ventu vene mossu
Cuscogliule scimite si pesanu in tresca
È digià in un frombu, u tonu ci hè addossu
È tuttu vene bughju, in cor’di miziornu
Toni, saette, acqua, in tamantu scunfondu
S’abbraccianu per forza, a notte cù u ghjornu
À robba è ghjente pare, natu u finimondu
Eppo tuttu si tace è volta u turchinu
Cum’è s’è nulla ùn fussi canta torna l’acellu
È dopu à ‘ssa vintera, soca soffiu divinu
U sole è i so raghji invadenu u celu…
