Pianu à i denti
Mattei, essendu scularu à Montepià in Bastia, era assai amicu cun Quilici, Balaninu untu è finu, è iss'amicizia hè più soda cà mai trenta anni dopu.
Avà tutt'à dui sò maestri di scola ed ogni volta ch'elli si scontranu sò rise è scaccanate. Una volta, cum'ella accadia tutti i santi ghjorni, i nostri futuri stidutori chì ùn avianu ancu tanti pinseri, currianu pè a corte di a scola senza rifiatà. Dopu una stonda di isse scurrizate, Quilici ebbe a sete, si firmò davanti à a funtana è si misse à beie, u capu calatu, a bocca nant'à u cannone.
Mattei ghjugne à a sfrumbattuta è, storia di schirzà, dà un picculu calciu nantu à e groppe à l'amicacciu. Questu s'arrizza, incristitu, è dice:
- Sì scemu? mi voli truncà un dente?
-Perchè? risponde Mattei, ai i denti ancu custì?
Una bella voce
Indu e nostre feste, fussinu religiose o civile, i cantadori si spiazzavanu vulinteri è ùn ne mancavanu una. Ùn circavanu mancu paca: a manghjata cupria tutte e spese. U principale piacè era di fà sente e so belle voce, eppo in sottu in sottu, ghjittavanu un colpu d'ochju à l'auditoriu per rendesi contu di l'impressione prudotta. Ma cum'è in tutte e categurie di a sucetà umana, a ghjilusia ci hà ficcatu u nasu. È un ghjornu chì Quastana avia riesciutu u megliu di tutti i cantadori, sintendu u bisognu di vantassi da per ellu, hà dettu: "Eiu sò bonu per fà a bassa, a seconda, a terza. Ind'una parolla, di a mio voce ne facciu ciò ch'e vogliu". Allora unu chì s'era arvistu chì e dite di i pedi di u cantadore pigliavanu l'aria, li hà rispostu: "fattine un paghju di scarpi".
Scrittura di duttore
Chjarasgiolu avia invitatu u duttore Zuccarelli à magnà e truite. Ma questu ùn pobbe vene è, per scusassi, li scrisse una lettara. Quandu Chjarasgiolu a ricivì, a girò d'un latu à l'altru, a guardò à capu insù, à capu inghjò, ma ùn ci capì un'acca è ùn pobbe disciuplicà u cuntinutu di u cartulare.
Pinsò chì solu un spiziale pudia leghje a scrivacciata, andò ind'è Mozziconacci, nantu à u Marcatu. Questu dede un colpu d'ochju à a lettara, po andò in fondu di a spiziaria è vultò cù una buttiglina piena d'un liquidu verde.
-Eccu, disse, facenu trè franchi è sessanta.
Chjarasgiolu pacò, ma dopu ne sapia ancu menu cà prima.
U portamuneta
Una mamma, videndu chì u so figliolu ùn era mai techju di sonnu, l’hà svigliatu è, per stimulallu un pocu, l’hà fattu sti rimprovari : « Tù dormi, ma ci sò chì s’arrizzanu à bon’ora è ùn perdenu micca u so tempu. U figliolu di Nannetta, per ch’ellu s’arrizza à l’alba, hà truvatu un portamuneta bellu pienu !… ».
U figliolu, strufinendusi l’ochji, sussurendu perchè cuntrariatu d’esse statu discitatu, hà rispostu : « Più di bon’ora s’hè arrizzatu quellu chì l’hà persu !… ».
Prete Gentili « Gnigninu », Pascura, 1958.