ISULA
Vous souhaitez réagir à ce message ? Créez un compte en quelques clics ou connectez-vous pour continuer.


Lingua è cultura corsa
 
AccueilAccueil  Dernières imagesDernières images  RechercherRechercher  S'enregistrerS'enregistrer  ConnexionConnexion  
-44%
Le deal à ne pas rater :
Casque Gamer sans fil STEELSERIES Arctis 7P+ (PS5/PS4, PC)
86.99 € 155.01 €
Voir le deal

 

 A vistica - Jean Yves Acquaviva

Aller en bas 
AuteurMessage
Sumenta

Sumenta


Messages : 2052
Date d'inscription : 25/02/2012

A vistica - Jean Yves Acquaviva Empty
MessageSujet: A vistica - Jean Yves Acquaviva   A vistica - Jean Yves Acquaviva EmptyVen 19 Oct - 10:08

I

L’alba spuntava, Roccu si discitava. Ùn avia ancu apartu l’ochji chì un surrisu tamantu s’era digià appiccicatu à e so lapre. Un surrisu di cuntintezza, di piacè, sempre u listessu quandu ellu escia d’una nutatta passata in cumpagnia di a giuvanotta di i so sogni. Ùn era micca una fiura, ‘ssa dunnarella ùn campava c’à di notte, vinia à illuminà u so sonnu. Micca ogni volta, ma di tantu in tantu a scuntrava per i chjassi di e so sunniate. Era tale un sole. Un sole di quelli chì facenu luce e campie intinte di guazza. È u so calore li scaldava u core è l’anima. Ùn ne sapia nulla di ‘ssa zitella, nè nome, nè casata, nè mancu s’ella esistia fora di i so sogni. Ma li si paria di cunnosce la dapoi e millaie di e millaie di l’anni. Era bionda, fine è i so ochji eranu cum’è dui pozzi turchini duve ci saria, di sicuru, un tamantu piacè à annicà si. Era tutta dulcezza, una persona fatta carezza. Ogni sera, Roccu si chjinava cù a sperenza di scuntrà la, di passà si una stonda cun ella à parlà o ancu, simpliciamente à vardà la. Eranu parechji mesi avà ch’ella durava, chì ‘ssi scontri nuttuloni vinianu à imbulighjà si à a vita reale di u giuvanottu. È, avia di più in più fastidiu à ùn crede ci in veru. Sogni n’avia fattu d’altri, ma quessi eranu cusì chjari. À tal’puntu chì ùn imaginava mancu più vardà un’antra donna. Era quessa ch’ellu aspittava è ancu per ùn esse c’un sognu, a sperenza di truvà la un ghjornu, per avà li bastava. Roccu avia vint’anni è stava solu.

U so babbu è a so mama eranu morti tramindui in un accidente di vittura dui anni nanzu. Solu, micca surelle nè fratelli. A sulezza ùn li pisava micca. Era tristu d’avè persu i soi ma, ùn s’era mai interrugatu nant’à a so vita stessa, campava dicendu si chì a strada di l’omu era forse tracciata è c’ùn si pudia più torce. Era un bellu zitellu, maiò, forte fisicamente ma dinù intelligente. Ùn era micca stata a scola à empie li u ciarbellu chì c’era andatu senza passione. U so più grande difettu era sempre statu una curiosità quasi malativa. Oghje era ancu una qualità, ma da chjucu u so babbu li rimpruverava à spessu di vulè sapè tuttu senza mai amparà nulla. Passata a zitellina l’era vinuta una brama tamanta di leghje, di cunnosce, di scopre ogni sicretu di u mondu. S’interessava à tuttu, storia, literatura, tecnulugia. Ogni stonda d’asgiu era cunsacrata à a lettura, à a ricerca. ‘Ssa curiosità chì l’avia impeditu d’esse un scularu di prima trinca, era oghje ammaestrata. A vita di Roccu era di sognu è d’amparera ma era dinù di realità.

Avia sceltu u mistieru di pastore, quellu chì li paria u più vicinu di a so manera di cuncipisce l’esistenza, dura ma di libertà, senza nimu nè nulla d’astru c’à u celu sopra à ellu, sia spurgulatu o foscu. Un annu in daretu, avia compru una banda di capre è pianu, pianu amparava ancu custì à cunnosce ne i misteri. Avia lettu parechji libri nant’à u sugettu, ma avia capitu in furia chì a verità ùn si piattava nentru. Ci vuleria à amparà da elle, da a tarra, da una sparmintata fatta di gioie è di dilusione maiò. Era cusì, era a so strada, u so distinu, u solcu chì li ci vulia à suvità. Avia pinsatu à d’altre manere di campà, à d’altri lochi ma era cum’è s’è una forza suprana l’intergava à stà quì. Iè, saria mezu à e sponde di Falasorma chì a vita di Roccu s’avia da scorre, inquant’à a giuvanotta di i so sogni, l’aspittaria cun pacenza ma l’aspittaria quì. In ‘ssu locu fattu di machjoni sarrati, duve ellu avia tantu piacè à stà. Vinaria, a sapia, avia ‘ssa certezza in fondu à u so core. I so distini eranu liati, e so strade cumune. Cumu ? Quandu ? Quessa ùn la sapia ma, di a stessa manera ch’ellu era sicuru chì a so scelta d’esse pastore era a bona, era dinù sicuru di pudè un ghjornu, accarizzà di u so sguardu u visu cusì bellu di ‘ssa zitella surgita in e so nuttate.

Intantu, ci vulia à andà à mugne. Eranu cinqu’ore è mezu è Roccu era surtitu di a casa per cullà si ne à sin’à u baraccunacciu chì per avà, li ghjuvava di mandria. Ma quessa avia da cambià. A simana dopu avia da vene un’intrapresa à fà li u scassu per custruisce ne una nova. A faria da per ellu, cù e so mani, u so sudore è i so quattru soldi. A vidia digià, bella, maiò è ascosa da i timpurali. Ma prima ci vulia à rode un pezzu di granitu per fà li una piazza à sulana.




II


Cinque ghjorni dopu, era ghjuntu l’impresariu cù a so pala meccanica. Eranu avà trè ghjorni ch’ellu minava ‘ssa petra, sciappendu la pezzu à pezzu. Roccu ùn avaria mai pinsatu ch’ella fussi cusì dura è cusì prufonda. Sottu à a petra apparente avianu supitu trovu u tofu. Ma sottu à u matticciu, c’era torna u granitu puru. È questu quì, à sente u tippu di a pala era u più mastinu ch’ellu avia scontru in tutta a so carriera. Era ancu statu obligatu à cambià a punta di u so attrazzu chì a prima s’era frustata. A terza sera, era spustatu dopu à avè trovu una antra lepara di tofu. Avia dettu di vultà u luni à bon’ora spirendu di pudè compie tandu.

Roccu s’era firmatu una stonda à vardà ‘ssu scogliu chì l’avia da custà u pocu è tantu. Ellu, avia previstu duie ghjurnate di travagliu è avà quale a sapia quant’ella avia da durà ‘ssa storia.
S’era datu di manu à u tofu, caccendu lu bramosu di vede ciò chì l’aspittava sottu. Ruspava cù u so vaglione dapoi un quartu d’ora quand’ellu vide spuntà torna u granitu. Ghjastimava, scuzzulava u capu è si dumandava s’ellu ci avia da sorte un ghjornu. Senza mancu fà ci casu, avia scupartu a petra è avà, s’arvidia ch’ellu ùn era c’à un pezzu staccatu da u scogliu maiò. Era ingutuppatu di tofu ma sanicciu. Avia tiratu, puntatu, trinicatu è, pur’fine, u petronculu era cidutu. Si n’era falatu sculiscendu pianu pianu à sin’à i so pedi. Roccu era in sudore, crosciu intintu da cima à fondu. Saria statu incapace à dì quant’ellu era duratu u so sforzu. Ma li si paria una grande vittoria d’avè toltu ‘ssa pitraccia da custì. Era notte avà, vinaria u lindumane à sciappà la in mille pezzi. Iè, vinaria cù a mazza farrata è li faria vede quale era u più forte.
S’era chjinatu à dorme, cù a spiranza in core di turnà a truvà a so innamurata. S’era addurmintatu supitu, rosu da a stanchezza.
In giru à mezanotte, s’era discitatu. Li si paria di sente u rimore in cucina. Era falatu è avia scupartu un omu, pusatu à tavulinu, u so tavulinu. Chietu, chietu si magnava un pezzu di pane è di casgiu.
« Quale site ? Chì fate in casa meia ? »

L’omu ùn avia mancu pisatu u capu, finia di mastucà u so pane. S’era impiutu un vichjeru di vinu rossu è u si sciaccava in una ingullita sola.
« Haaa, u casgiu u sai fà. Ti feliciteghju. »

Avà, l’omu u vardava. U vardava da u capu à i pedi cum’è un incittaghju chì cerca à stimà u pesu d’un vitellu. Era vechju, travechju. Quasi troppu vechju per esse sempre vivu. Nant’à a so faccia, sulchighjata in tutti i sensi, ùn c’era nisun’ pelu. Nè barba, nè mustaccia, nè ciglii, nè sopraciglii, nulla. Solu, à a basa di u so bavellu, una spezia di treccia d’una vintina di centimi. L’inturchjulava, l’allisciava cù a so manu manca. È po, c’era ‘ssu sguardu. Forse ùn ci vuleria micca à chjamà lu sguardu chì, i so ochji eranu spenti, bianchi cum’è quelli d’un cecu. Ma, ognunu di i so gesti era cusì pricisu chì ùn c’era nisun’dupitu, l’omu ci vidia bellu chjaru.
« M’ete da dì quale vo site è ciò chè vo fate quì ! »

Roccu s’anarbava è avia avutu un muvimentu per lampà si nant’à l’omu. Quellu, avia pisatu una manu è, cum’è toccu da una forza suprana, u giuvanottu s’era firmatu.
« Posa ! »

L’ordine ùn suffria micca ricusu. È roccu s’era calatu di punta à ellu.
« Sò vinutu à dumandà ti qualcosa. ‘Ssa petra chè t’hai trovu fendu u to scassu, lascia la stà. Busca ti un antru locu per a to mandria. Dumane corparè a petra è l’affare piantarà custì. »

Roccu s’era discitatu, crosciu intintu da u sudore. Spatansciava cum’è dopu à una corsa sfrinata. L’era parsu cusì veru è avà capia ch’ellu ùn era c’à un sognu, gattivu, ma solu un sognu.






III

Bzzzzzzzzzzz, bzzzzzzzzz, u trimulime di u teleffunucciu l’avia toltu di e so pinsate. Vardava u nome scrittu nant’à u screnu è l’incriscia à risponde. Era Valintina, una studiante chì l’avia digià chjamatu parechje volte. Era in licenzia à l’università è facia un studiu nant’à i pastori. U vulia scuntrà è vede cum’ellu travagliava. Duie volte digià Roccu avia rimessu l’appuntamentu è avà ùn si pudia risolve à risponde. Era troppu impiseritu da a so nuttata per dà li capu cum’ellu ci vulia. Lascià sunà li paria a sola cosa à fà à ‘ssu mumentu precisu. Quellu cosu avia finitu di trimulà. Roccu u vardava sapendu ch’ellu avia da ricumincià in furia. Bzzzzzzz, bzzzzzzzzz.

« È torna à Vignale… Chè tù scià stintu ! À ghjù mai ti sbulu…»

U raportu di Roccu cù u so teleffonu era u spechju di i so raporti cù a ghjente. C’era sempre di più obligazione c’à piacè. S’era arresu, pocu tempu nanzu, à cumprà ne unu. S’arricurdava di u cuntrastu cù u tippu di u magazinu.

« Allora, chì vulete fà ? Cù quessu, pudete piglià i ritratti, mandà i mail. Quessu ùn hà micca a 3G ma acconcia e fiure à colpi di miglioni di pixels. À quill’altru li pudete cambià a prutezzione, cusì cambia di culore… Ma u top hè questu quì, hà certe applicazione chì m’ete capitu. Pudete andà nant’à Facebook, Twitter è po, hà una pochi di ghjochi… ».
« O basta, è ùn mugne micca e capre di e volte ? State à sente, eiu vogliu un teleffonu per teleffunà. Hè pussipule quessa o ci vole, di varaglia fatta, c’o compri unu di i vostri attrazzi indiavulati ? ».

U tippu u fighjava dumandendu si s’ellu era carne o pesciu. Per finisce, l’avia prupostu quellu à nove eurò.

« Ci hè quessu ma… »
« Si pò teleffunà cù quessu ? »
« Iè ma… »

Avà, ogni volta ch’ellu sunava l’arricava l’intransu. Chì sapia chì ci vulia à spessu à tene u puttachju à una pochi d’asgiati chì ùn avianu nulla à dì ma chì parlavanu quante sette.
Stava à sente u missaghju di Valentina è zirpittava. Li dicia chì postu ch`’ellu ùn ci era manera di tuccà lu è ch’ella avia bisognu di compie u so travagliu per a fine di a simana à vene, cullaria à truvà lu u lindumane à bon’ora.

« Cristu ! Ùn avaraghju chè quessa à fà eiu ? ».

U teleffonu era passatu à nulla d’andà à basgià u muru. Ma ùn era ancu a so ora. Roccu era surtitu di casa, pinsava chì, appressu à tuttu ‘ssa giuvanotta ùn li vulia male è chì un pocu di cumpagnia di tantu in tantu ùn l’avia da tumbà. Ma avà, avia un antru affare in capu. Sognu o micca sognu, ‘ssa pitraccia l’avia da mandà in mille pezzi. È a so mandria l’avia da custruisce duve ellu avia decisu.





IV

Eranu ottu ore di mane è era una mez’ora chì Roccu vardava a petra senza pudè crede à ciò ch’ellu vidia. À rombu di sforzi, l’avia fatta cullà in a so furgunetta è a si purtava in casa. I so cinquanta o sessanta chilò i si facia di sicuru. Ma ùn era tantu u pesu chì stunava à Roccu, era piuttostu a forma di ‘ssu pezzu di granitu. D’una parte era liscia cum’è un pezzu di marmaru tagliatu è appianillatu da una mascina. Di l’altra parte era a stampa parfetta di a Corsica. Parfetta, nisun difettu, ùn mancava nulla. Era longa di quasi un metru è alta d’una trintina di centimi. Ogni muntagna, ogni valle è ogni palmu di costa era zuccatu, scarpillinatu piuttostu. Ùn pudia esse solu l’opara di u tempu à avè fattu quessa. Ùn c’era c’à l’omu à esse ne capace. Ma ‘ssa petra Roccu l’avia trova sottu à quattru metri di robba. Eranu sicuramente e millaie di l’anni ch’ella stava custì. Cumu spiecà una precisione simule ? Ci vulia una tecnulugia bella avanzata per riesce ‘ssu travagliu. Roccu ùn capia micca è quessa ùn li piacia mancu à pena.

Avia postu a petra nant’à u so tavulinu è a carizzava. A so manu curria da una cima à l’altra. Passendu nant’à Monte Cintu, avia intesu qualcosa di sfarente. A muntagna paria move si. Avia appughjatu è, accumpagnatu da un picculu rimore seccu, una spezia di scagnu s’era apartu nant’à u latu drittu. U giuvanottu ùn sapia s’ellu ci vulia à vardà nentru o turnà lu à sarrà. Forse ci vulia à fà ciò ch’ellu avia dettu l’omu di u sognu, intarrà la è scurdà si ne. Ma per una persona impachjucula cum’è Roccu era impussipule à ùn circà à sapè, era impussipule à lascià andà l’occasione di scopre un misteru. Avia ciuttatu a manu è avia cacciatu una buttigliola. Chjuculella, fatta di vetru tralucente è tutta inturniata di frisgi culor’d’oru. Tappu ùn ci n’era, era chjosa è ùn paria d’esse ci astri mezi c’à di sciappà la per apre la. Nentru ci si vidia un liquidu chjaru cum’è acqua. Roccu a scuzzulava, a fighjava, a trinicava è a fighjava torna. Avaria vulsutu pudè annasà, tuccà è forse ancu tastà ‘ssu liquidu stranu. Ma sciappà a buttigliola, ùn li paria micca esse una bona idea.

S’era messu à pusà è circava à rimette e so pinsate in ordine. Chì era ‘ssu pocu capatoghju ? Li scaldava e ciarbelle, li si paria di bolle. Ne era quasi à dumandà si s’ellu ùn era torna un sognu. Forse s’avia da discità da quì à qualchì siconda. Ma, fà è fà, ci vulia à addimette la, l’affare era bellu reale.
U rimore d’una vittura chì ghjugnia in piazza l’avia cacciatu di e so divagazione.

- « Valintina ! Puttana ! Mi n’era scurdatu di quessa ».

Roccu avia supitu lampatu una vesta nant’à a petra è s’appruntava à accoglie a zitella.






V

Roccu era surtitu in piazza. Valintina li vultava u spinu, appughjata à a so vittura è teleffunava. Parlava di una cosa ch’ella avia chjappu senza dumandà, ch’ella ùn a faria più è pò, avia tagliatu a cumunicazione senza avisu cù un picculu gestu di zarga.

U giuvanottu a fighjava è lasciava vene in ellu una idea scema. A zitella era bionda, à bastanza grande è fina è a so voce li ramintava qualcosa. È soprattuttu, c’era ‘ssa robba bianca pichjulata di fiurucci rossi è gialli ch’ella purtava. Era ella. Iè, era Ella ! Eccu ciò chì u distinu li rigalava sta mane. A giuvanotta di i so sogni. Quella chì, ‘ssi pochi mesi l’avia accumpagnatu durante i so viaghji nuttuloni, a musa d’ognuna di e so pinsate. Era quì, di punta à ellu. Sintia in pettu u batticore chì s’era mossu, tontu, sfrinatu. Postu ch’ella era pussipule ‘ssa cosa tantu bramata, forse ella dinù l’avia da cunnosce. Forse ella dinù facia ‘ssi sogni maravigliosi. Ellu, s’arricurdava d’ogni parolla scambiata, d’ogni stunduccia sparta. Era cum’è s’ellu l’avessi campatu in veru. Di a robba bianca ne sapia ogni fiore. Pampasgioli è carufuli intricciati, cusgiti d’un filu d’oru.

Di i so ochji, ne sapia a tennerezza, di e so lapre u zuccaru. È ‘ssa capillera bionda chì si ne falava, cum’è una spiscia d’oru à sin’à more nant’à e so iglie. S’era imbriacatu tantu volte à u so profume, imbuleghju di muschi magichi intinti di vaniglia è di machja fiurita. È a so pelle, dolce cum’è mele, l’avia in fine da pudè tuccà. Valintina s’avia da vultà, i so sguardi s’avianu da scuntrà, ciuttendu si unu nu l’altru à sin’à u più prufondu di e so anime è di i so cori. Saria u principiu di qualcosa, l’alba d’una vita nova. Roccu ùn avia nisun’dupitu, ancu per ùn avè fattu i stessi sogni c’à ellu, Valintina avia da sente u so amore invade la à a prima uchjata. Avia da capisce supitu ch’ella era scritta in u libbrone di u distinu, chì e so strade si cruciavanu oghje per ùn spiccà si mai più.

A giuvanotta s’avia da vultà, ‘sse duie siconde parianu ùn finisce più. Li avaria vulsutu mughjà : « volta ti c’o ti possi puru abbracciacà ! ». Iè, eranu una eternità ‘sse duie siconde è à tempu, davanu à Roccu ‘ssu piacè tamantu d’esse à l’orlu d’un incantu spripositatu, un sognu fattu realità. Valintina s’era vultata è avia parlatu d’una voce piena di simpatia.

« Bonghjornu sì tù Roccu ? ».

Roccu stava mutu, fighjava a zitella. Era bella, paria una principessa nu ‘ssa robba ligera. Dui buttuli spiccicati da fà move l’imaginazione. Un picculu surrisu scrianzatu appesu à e so lapre. Era bella Valintina, più c’à bella. Ma, ùn era micca Ella…






VI

U sonnu ùn vulia vene. Roccu stava in u so lettu ochji apartu è pinsava. A so dilusione era à l’altura di a spiranza nata in u so core d’in fine scuntrà quella ch’ellu avia tantu sunniatu. Eranu trè ore di mane è li si paria ch’ellu ùn pudaria mai più dorme. Li si paria ancu d’ùn avè ne mancu più voglia. À chì ghjuvava di mantene una illusione chì ùn saparia mai campà for’di di i so sogni ? À chì ghjuvava à scaldà si à un sole chì ùn lucicaria mai à palesu ? Longu a so corta vita s’era sempre lasciatu azzicà da cose irreale chì l’aiutavanu à scurdà si di u viotu chì pascia in giru à ellu. Dopu à a morte di i so parenti s’era pianu pianu staccatu di u mondu. Ne cunniscia ghjente ma amichi, veri amichi, ùn avia micca. A sulezza l’era sempre parsu un avantaghju, una spezia di furtezza da parà si da a pena. Perde si babbu è mamma à l’età di diciott’anni l’avia culpitu u core cusì forte chì n’era ghjuntu à crede ch’ellu era assai megliu à stà si solu. Lià si cù l’altri era piglià u risicu di perde qualcosa. A sola cosa chì l’avia impeditu di lascià si andà à l’abbissu era ‘ss’idea chì in qualchì locu c’era ‘ssa zitella à aspittà lu. È avà, ne vinia à dumandà si s’ella esistia altrò c’à nu e so sunniate.

« T’avia dettu di fà qualcosa è vecu chè t’hai fattu u cuntrariu ».

Roccu ùn capia micca cum’ellu era passatu da u so lettu à a cucina. Ma era cusì, stava torna à pusà di punta à l’omu stranu di l’altra notte.

« Ùn hai micca idea di ciò chè tù sì in traccia di fà. Hai da rompe l’allivellu d’ogni cosa s’è tu cuntiniveghji ».

L’omu tinia, in a so manu manca a buttigliola ch’ellu avia trovu piatta in a petra. A facia girà cù trè dite è s’addirizzava à u giuvanottu senza mancu dà li una uchjata.
« Ma chì vulete è quale site à a fine ? »
« Sò u varghjianu di u tempu ».
« U chè ? Vardate ! Ùn sò micca di luna per sente quesse e cunnarie ! »
« Stà zittu ! Ti dicu c’o sò quellu chì cuttighjeghja ogni cosa chì hè, chì misura ogni stonda chì và è aghju pocu primura di ciò chè tù credi o micca. Allora, torna una volta, stà zittu è stà à sente».

È Roccu era statu à sente, zittu è mutu. Una storia incridibule chì ci vulia à crede. A storia scema di u tempu è di l’eternu vultà à u principiu. L’omu dicia d’esse u « Vardianu di u tempu », quellu chì campava eternamente. Quellu chì stava à fidighjà chì tuttu firmava nu l’ordine di e cose. È fidighjava ellu, à sente lu, dapoi più di dicionove milla anni. Eramu in u duie milla è dece di l’era cristiana. Ma sicondu à l’omu, u mondu era vechju di quattru milla è dece anni. Tutte e teurie nant’à l’evuluzione o u Big Bang ùn eranu c’à futichje da annannà i ciucci. Fole invitate per circà à spiecà ciò c’ùn si pudia spiecà. U mondu era natu cum’ellu sbuccia un fiore, cusì, una siconda ùn c’era nulla è po una altra c’era tuttu. Ùn parlava micca d’una intervinzione divina, d’un essare supranu capace à ammaistrà u distinu di l’omu è di a natura. Tutte ‘sse storie riligiose eranu bugie surgite da ciarbelli infumicati da assirinà quelli chì ricusavanu a verità. U mondu era, ùn era più è era torna. Ogni volta ch’ellu turnava à nasce era per tesse u listessu filu. Ùn cambiava mai nulla, una piazza per ogni cosa è ogni cosa à a so piazza. È i seculi andavanu sempre à u stessu passu, videndu a storia corre sempre di a stessa manera.

Ogni evenimentu, sia tragicu o allegru, si ripitia senza nisuna sfarenza. Ogni parsona campava a stessa vita, fendu i stessi gesti, e stesse scelte per custruisce sempre u stessu distinu. Ellu era quì per vardà chì nulla ùn possi cambià. Perchè ellu ? Ùn la sapia è ùn circava micca à sapè la. Ne era à a so quarta vita. Quattru volte à avè vistu l’omi strughje pianu pianu tutte e ricchezze di u so mondu, stirpà si à rombu di guerra per mutivi unu più scemu c’à l’altru. È saria cusì torna mille è vinti trè anni chì u mondu ne campava, sicondu u « vardianu », cinque milla è trenta trè nanzu di turnà à u principiu di tuttu. ‘Sse millaie di l’anni e campava in una grotta, n’un locu chjamatu I missoghji, à tempu sottu à Monte Cintu. Ùn ne surtia mai è s’ellu era vinutu à visità à Roccu era chì, per a prima volta, un omu avia scupartu a « vistica ». È ancu s’ellu ùn capia cum’ellu era, sapia chì ùn ci vulia micca ch’ella fussi.

U rivegliu di Roccu avia sunatu un quartu d’ora nanzu di riesce à toglie lu da u so sonnu. U giuvanottu si discitava torna una volta bagnatu di sudore. Si dumandava s’ellu ùn divintava micca scemu chì principiava à avè fastidiu à sfarinzià sognu è realità.






VII

Sta mane Roccu avia un antru appuntamentu cù Valintina. À rombu d’insiste a giuvanotta l’avia cunvitu di vene à sin’à Corti per ch’ella li fia e so ultime dumande. Avia prumessu, saria l’ultima volta. Di quessa Roccu ne era sicuru, saria l’ultima volta chì li era un veru martoriu à stà vicinu à ‘ssa zitella. Brava, simpatica, bella, piena di spiritu, Valintina era tuttu què ma li mancava qualcosa per u giuvanottu. Li mancava ‘ssu focu ch’ellu avia vistu luce in l’ochji di quella scontra nant’à i chjassi di u sognu. ‘Ssu focu chì, ancu s’ellu circava à scurdà si ne, brusgiava sempre in un scornu di u so core. Longu tuttu u viaghju avia parlatu solu. Circava à ripiglià in manu u filu di a so vita chì ùn sapia più troppu duv’ellu ne era. S’ellu avia accittatu di fà a strada à sin’à Corti, era dinù per cambià d’aria, quasi per scappà. Avia muntu e so capre è avia ghjittatu u latte. Quessa, ùn l’avaria mai criduta. Supitu fatta, s’era lavatu, cambiatu è ficcatu in vittura. Avà avia trapassatu à L’Isula è principiava à calmà si à pena. Sta mane, à l’arrizzata li si paria d’assuffucà, di circà l’aria cum’è un omu sfiatatu, persu à mezu mare è à l’orlu d’annicà si. U sognu di a notte c’era per qualcosa ma ùn c’era micca c’à quessa. C’era dinù a realità à scimisce à Roccu. Ùn pudia dì s’è u so scontru cù « u vardianu » era stalvatu in veru o nò. Ma sapia una cosa, a buttigliola era smarita.

Ghjugnia in Corti, Valintina avia dettu d’aspittà lu à a terrazza di L’Oriente, un caffè in faccia à l’università. Roccu cunniscia pocu Corti ma e spiicazione di a giuvanotta eranu belle pricise è avia trovu in furia. S’anarvava à pena è ghjastimava appressu à un studiante chì s’era cansatu à mezu u ballu è chì ùn la ci facia più à sorte. Dopu à una pochi di parolle chì si finianu tutte in « acciu » l’avia mandatu un sguardu cum’ellu i sapia fà è chì ne dicia di più c’à n’importa chì discursata. Surtendu di a so vittura avia lampatu un ochju ver’di a terrazza è avia vistu à Valintina à pusà à un tavulinu. S’era avvicinatu è senza una parolla, senza mancu un sguardu, s’era stallatu di punta à ella. Stava capicalatu è avà murgugnulava qualcosa chì s’assumigliava à un bonghjornu. È po, li facia capisce chì avia pocu tempu è chì era megliu ch’ella attacchessi supitu e so quistione. Dopu à una stonda senza sente risposta, Roccu avia pisatu u capu, bellu dicisu à alzà a voce s’ella ùn vulia move si. Era firmatu bocca apartu. Eccu la quì, davanti à ellu, a zitella sunniata. Era tale è quale, bella, trabella. Un fiore mezu à i fiori, sbucciatu in i so sogni è sbucciata avà in a so vita.

« Allora sì tù Roccu ? Eiu sò Solimea, a surella di Valintina. M’avia dettu chè t’era un mischiu trà l’orsu è u cignale, ma ùn mi pari micca cusì terribbule. Ti voli beie qualcosa o sì vinutu à sin’à quì soladimente per a billezza di u locu ?

Avaria vulsutu risponde ma ùn ci n’era parolla à dì ciò ch’ellu risintia. A vardava cù un surrisu biatu, saria statu cusì ab eternu à brusgià si l’ochji, accicà si di tamanta billezza. Solimea cuntinivava à parlà. Li spiecava chì a surella ùn pudia vene chì avia amparatu à l’ultima ch’ella avia un corsu sta mane. L’avia fattu una lista di dumande per chì Roccu ùn sia vinutu per nulla. Chì n’avia da fà Roccu di e so quistione, sintia ciò ch’ella dicia ma era persu nu d’altre pinsate. Era avà è quì chì u distinu avia dicisu di purtà lu. Era avà è quì ch’ellu ci vulia à risolve, à chjappà l’affari in manu è ùn cappià li più. Cumu fà ? Chì dì ? Roccu ùn la sapia ma sapia chì ùn lasciaria andà a giuvanotta di i so sogni. L’avia da piglià a manu è l’avia da dì tuttu.

« Pianta di parlà ! Pianta è lascia mi dì ciò chì mi ci vole à dì. Ùn mi connosci micca, ùn sai nulla di mè è, per parlà francu, ne socu pocu di tè. Ma eiu t’aghju digià vistu, è ancu s’ellu ùn era c’à nu i mio sogni, sò sicuru chè tù sì quella chì m’hè distinata. Eiu ti tengu cara dapoi u nostru primu scontru quella volta in ‘ssa campia duve ci simu vultulati inseme. Forse m’hai da piglià per un scemu ma ùn ti possu lascià andà senza dì ti nulla ».

Solimea u fighjava cù l’ochji pieni di paura è circava à ritirà a so manu.

« Cappia mi ! Ùn và micca o chè ? Cappia mi ti dicu ».

S’era arrizzata, a ghjente ingiru à elli i vardava è certi s’avvicinavanu ancu pronti à intervene. Roccu l’avia capita in furia, nimu ùn pudia crede ciò ch’ellu dicia. S’era arrizzatu ancu ellu è era scappatu ver’di a so vittura.
Revenir en haut Aller en bas
Sumenta

Sumenta


Messages : 2052
Date d'inscription : 25/02/2012

A vistica - Jean Yves Acquaviva Empty
MessageSujet: Re: A vistica - Jean Yves Acquaviva   A vistica - Jean Yves Acquaviva EmptyVen 19 Oct - 10:09

VIII

Eranu trè ghjorni chì Roccu ùn durmia più. Si trascinava da a mandria à a casa. È digià chì prima vidia pocu mondu, avà eranu sole e so capre à sente a so voce. Avia pigliatu una decisione dopu à u fiascu tremendu di u so scontru cù Solimea. À parte si da avà staria solu u più pussipule, parlaria cù l’astri c’à quand’ella saria veramente nicissaria.

Ùn s’era impicciatu cù Ciprianu dapoi trè ghjorni ma sapia chì quessa ùn pudia durà. Senza sonnu ùn campa nimu. Ma Roccu suffria tantu dopu à i so viaghji nuttuloni, e so discitere eranu talmente dure chì ùn vidia più l’interessu di chjode l’ochji. Riposu ùn ne truvava allora à chì ghjuvava ? Si tichjava di caffè è s’era ancu datu à fumà. U so nome li vinia da u so babbone, u babbu di u so babbu. Avia sempre intesu dì chì, for di a so moglia, nimu ùn l’avia mai vistu senza una sigaretta in bocca. Cù una accindia à l’altra è tocca è fila da a mane à a sera. ‘Ssu babbone ùn l’avia cunnisciutu chì era mortu dui anni dopu à a so nascita, u tavaccu era statu u più forte. U giuvanottu ùn ne era ancu à ‘ssi punti. Avia dicisu di principià à fumà cum’è tanti altri dicidenu di piantà è li piacia. À e prime, i so pulmoni ùn avianu micca capitu. A l’avianu detta fendu lu tussà è stupà. Era stata difficiule ma avà cumminciava à andà, tussava assai di menu. N’avia compru dece cartucci per esse tranquillu una stonda. A sola cosa chì l’imbistiava à pena era u fattu di mette si nu l’obligazione d’andà à circà ne.

Dece cartucci, quattru centu eurò passati. Duie centu cinquanta « sacchi » avaria dettu u so babbu, una mansa di casgi. Ma chì primura ? Prima l’aiutava à vighjà è in più li si paria di pudè misurà e stonde, li si parianu e so idee più chjare è di chjarore in capu n’avia bisognu. Ùn si pudia impedisce di pinsà à tuttu ciò ch’era accadutu ‘ssi pochi ghjorni. È s’ella era vera a teuria di u « varghjianu » ? S’ellu era cundannatu à fà torna è po torna ‘ssa vitaccia, s’ellu l’avia digià fatta ùn si sà quantu volte ? A so ragione li dicia ch’ella ùn pudia esse ma cum’è a so ragione, ultimamente, a stava pocu à sente… Li cullava è li falava di chjappà torna a vittura è cullà in Niolu per vede s’ellu ùn la pudia buscà ‘ssa grotta duve ellu si stava intafunatu à fighjà u tempu chì passa. Avia tamanta brama di dumandà li perchè ùn circava mai à fà nulla per migliurà a sorte di l’umanità postu ch’ellu a cunniscia. C’era quessu dinù l’imbrogliu, ancu ellu sapia avà. Chì pudia fà ? Tutt’ognunu l’avia da piglià per un scemu s’ellu amintava quesse e teurie. Ghjuntu à ‘ssu puntu di a so traspinsata si facia sempre u listessu rimproveru. Si dumandava s’ellu ùn era micca pazzu in veru di lascià u so ciarbellu viaghjà nant’à ‘sse strade torte. È, di regula, accindia una sigaretta ma sta volta era vinutu u sonnu senza avisu. Roccu durmia di capu nant’à u tavulinu rosu da a stanchezza è da i pinseri.






IX

L’alba spuntava, una alba calma cum’è quelle d’oriente. Roccu è Solimea, stracquati nu l’arbiccia, si lasciavanu accarizzà da u dolce calore di ‘ssu ghjornu nascitoghju. Stavanu à sguardi intricciati, à mani liate è à cori abbracciati. Di tantu in tantu s’appiccicavanu e so lapre è si chjudianu i so ochji. Ùn parlavanu tantu, ùn valianu e parolle à dì ciò ch’elli purtavanu in elli. Li bastavanu i so rispiri è i so batticori à palisà a leia cusì forte chì l’addunia. E so pinsate s’imbulighjavanu quasi à cunfonde si una cù l’altra. Duie parsone è una anima sola. Eccu ciò ch’elli risintianu i dui giuvanotti. À l’asgiu di a vita chì bullia in giru à elli, campavanu ogni siconda di ‘ssu mumentu cum’è s’ella fussi l’ultima. Era amore di sicuru, ma ‘ssa parolla ùn bastava micca à spreme u sintimu stranu è maravigliosu chì muvia i so cori. Era cum’è s’è l’alivellu di u mondu stava à l’affollu di u fattu ch’elli sianu inseme. Nulla ùn li pudia staccà, nulla ùn pudia impastughjà à so brama di viaghjà fiancu à fiancu.

U sole era avà più altu in u celu è i so raghji i scaldavanu cù una dulcezza infinita. Spugliati in cristu aspittavanu ‘ssu mumentu quandu e so pelle s’avianu da tuccà è ch’elli s’avianu da vultulà nu a cianfena. ‘Ssa stonda sacra di l’attu d’amore, quandu un omu è una donna s’offrenu unu à l’altru. Chì e so mani si ne vanu à viaghji pruibiti. U tempu c’era, nisun bisognu d’andà troppu in furia. L’attesa era un piacè è ùn si ne vulianu micca privà. Nu ciò ch’elli s’appruntavanu à fà ci vidianu trè ragione di smaraviglià si. Aspittendu, lascendu cullà in elli a voglià di fà la, lascendu piccià pianu, pianu u focu chì l’avia da cunsumà. Fendu la, dendu si sani, sani à a so passione, lintendu ognunu di i so freni senza più alcuna ritinuta. È in fine, arricurdendu si di ciò ch’ella fù ‘ssa tamanta spartera, ‘ss’abbracciacata magica duve l’ansciu di l’unu pare esse l’ansciu di l’altru. Sarianu stati vulinteri cusì à l’eternità campendu, cum’è in un sognu, una vita chì ùn saria c’à una immensa stonda d’amore. Una vita francata d’ogni pinseru materiale, data tutta à l’adurazione di l’altru. Iè, un sognu, longu è sirenu à coglie frutti maturati à u sole di i sintimenti puri.

« Oimè ! ».

Solimea s’era discitata d’un colpu, spatansciendu.





X

U teleffonu di Roccu avia digià sunatu quattru volte dapoi sta mane. È avà sunava torna. Ogni volta vardava u screnu è ci si lighjia sempre u stessu affare : numaru privatu. Ùn rispudia micca, pinsava chì s’ellu era cusì « privatu » ‘ssu numaru ùn avia c’à da firmà lu torna. È po, chjamà cinque volte per ùn dì nulla, mancu un picculu missaghju, era sicuramente una cosa senza impurtanza. Osinnò à chì ghjuvava u rispundore ? Ùn l’avianu invintatu à posta per pudè schisà e seghe chì s’appingavanu à quellu cosu per un sì o per un nò ? U giuvanottu avia d’altri pinseri. Era più d’una ora ch’ellu stava à fighjà a petra trova qualchì ghjornu nanzu. Una ora ch’ellu facia viaghjà u meccanisimu d’apartura di u scagnu sicretu. Appughjava nant’à Monte Cintu per fà lu sorte è turnava à sarrà lu è tocca è fila. Cuminciava à interrugà si in veru. A sin’à avà, avia ricusatu di lascià si andà à crede à a teuria amintata da « u varghjianu ». Avia dinù ricusatu di crede à l’esistenza di ‘ss’omu. Ma oghje, ùn sapia più dì s’ellu si n’arricurdava cum’è omu si ramenta un sognu o s’ella era accaduta in veru.

U dubbitu ùn era micca un sintimu chì Roccu cunniscia bè. Ùn li avia mai lasciatu tantu piazza, nè in u so core, nè in u so ciarbellu. À a morte di i so parenti avia sceltu d’accittà ‘ssa sorte. A tristezza l’avia summersu ma ùn avia micca vulsutu abbandunà si à a rivolta. Sicondu ellu, ùn valia à vultulà si in pianu per circà à luttà contru à una cosa fatta, una cosa c’ùn si pudia cambià. Quand’ella era nata a fiura di Solimea à mezu à e so sunniate, avia torna fattu a scelta di a sicurezza. Era « Ella » è basta ! Era quella nata da sparte a so vita, da lià si à ellu à l’eternu. È di quessa dinù, avà, ne dubbitava. Si sintia solu, ancu per avè la scelta, annicatu da a sulezza. Si vidia cum’è un prigiuneru. Puru s’è a libertà l’avia, chì ne facia ? Si tagliava di tuttu è di tutti, scappava di fronte à ogni difficultà chì a vita li mittia in trà li pedi è ùn circava mai à scumudà nulla. Tuttu què li ribumbava in capu è ùn li facia c’à sente à pena di più u viotu abbissale di a so vita. Iè, prigiuneru di ‘ssi muri ch’ellu avia alzatu in giru à ellu è ch’ellu cridia d’ùn pudè più sciappà. Forse era megliu à crede à i detti di u « vardianu » è vede ci una spiranza di pudè fà megliu una antra volta postu chì ci saria una antra volta. Ma à sente à ellu nulla ùn pudia cambià, tuttu avia da firmà è ricumincià di a stessa manera. Quessa ùn li piacia mancu à pena. A li avia detta durante a so ultima pinciulata. Chì, ancu s’è Roccu fughjia u sonnu, quellu, di tantu in tantu u ripigliava.

« Ùn capiscu micca ! State e millaie di l’anni sapendu chì anu da accade tante strage è ùn fate nulla. S’avessi ‘ssu putere eiu… »
« È chì faria ? L’omu hè fattu cusì, circataghju, micigliaghju. Capace à fà nasce tante billezze è strughje le n’un stessu muvimentu. Capace di tamantu amore è po d’oddiu senza cunfina per e stesse cose, per e stesse ghjente. Innò, ùn ci poi fà nulla. Credi chè ? C’ùn ci aghju micca pinsatu longu ‘ssi seculi ? Ci aghju forse pinsatu troppu. Ci aghju pinsatu è aghju speratu. Ma l’anima umana ferma un misteru per mè. L’aghju vista scura, d’un neru chè t’ùn poi mancu imaginà »
« È ùn c’ete vistu mancu una luce ? »
« L’aghju sicuramente vista è mi ne sò sicuramente scurdatu, purtantu, credi puru c’o mi scordu di pocu affare. Vidarè, un ghjornu capisciarè… ».

U teleffonu di Roccu sunava torna, nant’à u screnu c’era scrittu 123.






XI

« Roccu ? Hè Solimea. Sò parechje volte c’o cercu à chjamà ti è ùn rispondi mai. Ci vole c’o ci vechimu, aghju fattu un sognu stranu è ne vularia parlà cù tè. Chjama mi. ».

Roccu fulminava, avia lasciatu viutà si a battaria di u teleffonu è vinia di turnà à imbrancà lu. « Sarà pussipule ? Per una volta ch’ellu ghjuvava à qualcosa ‘ss’arnese ! ». Infribbatu, stava cù quellu cosu in manu senza sapè chì fà ne. « Chjama mi, Chjama mi…Vogliu bè chjamà ti eiu ma u to numaru u pigliu induve ? ». È po l’era vinuta in mente chì s’ellu ùn avia u numaru di Solimea, avia quellu di a so surella. Chjama è chjama ma nulla à fà. Sempre una vuciaccia sintetica à dì li ch’ellu era bè nant’à u rispundore di u 061233… « A saparaghju c’o ci sò, puttannaccia ! ».

Eccu, era l’ora di u telleffonu, ghjacia in pisticciuli nant’à e chjappelle di a cucina. Roccu ci avia messu tutta a so rabbia è avà, rigrittava u so gestu. Era à quattru patte sottu à u tavulinu à ricote ogni pizzatellu. Era ciabba cumpletta, ùn avia più nisun mezu di tuccà nè à una nè à l’altra. S’era messu à pusà per pruvà à calmà si. Ci vulia à riflette, à fà viaghjà u ciarbellu. Quessa a l’avia amparata u so mistieru, a colara ùn sciuglia mai nulla. Pusà è pinsà eccu duv’ella era a suluzione. Teleffunà à Solimea, ùn ci n’era più mezu, dunque ci vulia à andà à circà la. S’era torna ficcatu in vittura è viaghjava à via di Corti. A strada li si paria d’ùn finisce più. Ghjastimava appressu à tutte ‘sse croce chì u facianu andà à usu lumachescu. S’avia fattu ancu duie o trè duppiate à a scimesca risichendu di tumbà si. Tumbà si… ‘Ssi dui ghjorni ci avia pinsatu. Mette una fine à u cumbugliu chì era natu in u so capu, truvà a pace.

L’angoscia chì s’era accasata in e so trippe li pisava è ùn lu cappiava una siconda. Una di quelle chì ancu quand’omu crede di sminticà i so strapazzi, di truvà una chjarina in a selva pagna è immensa di i so pinseri, u rimette in u solcu à rombu di pena in corpu. Un solcu senza fine, pinsava Roccu. È po ci era statu ‘ssu missaghju, ‘ssa luce nata in a bughjura di i ghjorni passati. U si ripitia in capu è ùn si pudia impedisce d’imaginà centu mila cose. Centu milla distini sfarenti ma chì avianu in cumunu a fiura di dui giuvanotti innamurati è felici. À l’asgiu di u « vardianu », à l’asgiu di sapè s’ella era vera o micca. Roccu viaghjava, à frombu battutu, versu u so dumane.






XII


Dapoi chì Roccu era scalatu in Corti a mane, l’era parsu parechje volte d’avvicinà si di u so scopu per arvede si, à ogni colpu, ch’ellu ne era torna luntanu. ‘Sssu scopu era di campà ‘ssu mumentu quandu u so sguardu è quellu di Solimea s’avianu da dì, in fine, ch’elli si capianu, ch’elli stavanu à vardà u stessu orisonte lindu. Durante tuttu u so viaghju in vittura, ùn s’era postu c’una sola quistione, induve avia da accade ? Perchè, accade, avia da accade. Roccu s’era coltu torna à u cavallu sfrinatu di a sicurezza è li minava i fianchi à sta più bella. Era oghje u veru principiu di a so vita, era oghje ch’ellu avia da apre un purtellu da scopre u fora. U fora, quella mane, avia vistutu u tempu di grisgiu.

U celu era carcu à nuli, neri è colmi d’acqua, un ventu piuvascu spazzava ogni cosa augurendu un tamantu timpurale. Ma in u core di Roccu si spannava u viranu è ci lucicava un bellu sole. A so prima idea era stata d’andà à l’Oriente, u locu duve avia scontru à Solimea. S’era stallatu, avia cumandatu un caffè è avia messu in ballu a so pacenza. Quì ci avia e so abitutine a giuvanotta è ancu per aspittà a ghjurnata sana sapia di vede la spuntà à u scornu di u muru à un mumentu o à un altru. S’arricurdava di a prima volta chì u so babbu l’avia purtatu à caccia. Avia tredeci anni è u 16 ch’ellu trascinava pisava quasi quante ellu. Dopu à avè viaghjatu duie ore à mezu à machja, l’avianu stallatu à una posta. Tandu u babbu l’avia spiecatu duve ellu s’avia da mette, duve ellu avia da sbuccà u cignale è chì ci vulia à tene si prontu s’ellu sintia l’abbaghju di i cani avvicinà si. È l’avianu lasciatu solu custì, avia duratu trè ore.

À a prima sguilla canina avia pisatu e canne di u fucile, messu un ditu nant’à u tichjettu è era statu cusì, prontu à fà focu. È n’avia intesu cani, voce è fucilate dinù ma cignale à sbuccà bavacciulendu da u tafone insignatu da u babbu, micca. Era statu dilusu sintendu si chjamà per lascià a posta è falà si ne à ritruvà l’omi. Dilusu d’ùn avè tombu u cignale ma cuntentu dinù chì l’era piaciuta assai ‘ssa stonda à aspittà lu. Mosse n’avia fattu d’altre è cignali n’avia tombu ma li firmava in mente ‘ssa prima volta, l’avia amparata chì per tastà u veru piacè ci vulia à accittà di sente lu vicinu, vicinu è pò vede lu andà si ne. À ‘ssu tavulinu era cum’è quellu ghjornu in posta, l’ochji fissi nant’à u scornu di u muru. Ogni volta chì qualchì sia ghjugnia s’appruntava à u piacè di vede affaccà à Solimea è s’ellu ùn era ella turnava à aspittà. Quessa era durata quasi trè ore è avà Roccu principiava à pinsà ch’ellu ci vulia à cambià di manera.

S’era arrizzatu è avia dumandatu à u giovanu chì l’avia sirvutu s’ellu a cunniscia. Quessu l’avia dettu di sì ma l’avia amparatu dinù chì postu ch’era una simana senza corsi era sicuramete vultata ind’è ella è chì c’era pocu risicu di truvà la quì oghje. Roccu avia lampatu vinti eurò nant’à u tavulinu per pagà i quattru caffè ch’ellu avia betu è senza aspittà a so muneta si n’era andatu. « Ind’è ella » era, à sente à l’altru, in Bastia. In Bastia c’era falatu è avà si rindia contu chì ‘ss’infurmazione era à pena corta. Era ghjuntu nant’à a piazza Santu Niculà è ci pirdia i so passi. Eranu sei ore di sera è, in giru à ellu, a cità cantava di mille rimori, in u portu un battellu si licinziava à colpi di tromba. Roccu avia ciuttatu a manu in borsa è n’avia cacciatu i pisticciuli chì firmavanu di u so teleffonu. A mezu ci avia vistu a carta SIM è u viranu era turnatu à nasce in u so capu.






XIII


Eranu quasi ottu ore, Roccu vugulava in i curridori di l’ospidale. Puntava ogni porta, intria in ogni stanza senza mai truvà ciò ch’ellu circava. Era una spezia di sunta di ‘ssa ghjurnata scema, una antra ghjurnata à passà da spiranza à dilusione.


« Allò, Valintina ? Hè Roccu… »
« Chì voli ? Ùn aghju tempu à parlà ti ! »
« Cercu à Solimea… »
« Solimea hè à l’ospidale è avà ci vogu anch’eiu allora, à unu di sti ghjorni. »
« Cumu à l’ospidale ? È chì hà ? Allò ? Allò ? È merda ! »


‘Ssa cunversazione li ribumbava in mente. Duie ore nanzu avia compru un antru teleffonu è ci avia sciaccatu a carta di u primu. Avia chjamatu à Valintina dece volte nanzu di riesce à avè la. Ma invece di dà li a chjave per pudè apre a porta di u so distinu, l’avia lasciatu torna di pettu à un muru. Era statu una bella stonda à dumandà si ciò ch’ellu li ci vulia à fà. Pusatu nant’à una panca di a piazza ùn sapia s’ellu avia à avvià in sù o in gnò. È po s’era decisu, ùn avia micca fattu tuttu què per piantà avà. Era andatu à l’ospidale per circà a giuvanotta di i so sogni. È l’avia trova.

À rombu di puntà porte, avia finitu per apre a bona. Solimea era n’un lettu, sola. Videndu à Roccu avia appesu à e so lapre un surrisu dolce è sinceru. U giuvanottu l’avia imaginatu tantu volte ‘ssu scontru ma mai nu ‘sse circunstanze. Chì facia quì carca à perfusione è capatoghji strani ? Ùn paria micca ferita, ùn si lighjia nisuna suffranza nant’à u so visu lisciu. Roccu s’era avvicinatu pianu pianu. Stava arrittu à cant’à u lettu, i bracci à pindiculera. Solimea l’avia chjappu una manu è l’avia fattu pusà. I so sguardi ùn si pudianu spiccicà. In un calmu quasi sulennu stavanu muti, forse per ùn rompe ‘ssu mumentu magicu. Roccu avaria vulsutu parlà, dì li tuttu ciò ch’ellu ùn avia pussutu dì a prima volta. Ma a paura l’asciuvava a bocca, a brama di pone centu quistione era tamanta ma, era sicuru chì e risposte ùn l’avianu da garbà.

Dopu à una bella stonda abbandunata à u silenziu, Solimea avia contu a storia d’una zitella culpita da a malatia, addibbulita da un male chì nimu ùn cunniscia è chì nimu ùn sapia guarisce. Eranu cinque anni chì ‘ss’affaracciu a facia campà à alza è cala. Stava i mesi senza risente nulla è po, li vinia ‘ssa stanchezza immensa, ‘ss’impressione scema d’esse più morta c’à viva. Avia giratu quasi u mondu sanu da vede duttori è prufessori, unu più rinumatu c’à l’altru. Ogni volta a risposta era a listessa, ùn capianu micca cumu fà per aiutà la. È oghje a giuvanotta ùn avia più voglia à circà nulla. Avia dicisu di lascià si andà, d’accittà di fà soia a sorte pruposta da a vita.

A seguita era bella chjara, da quì à dui o trè ghjorni avia da addurmintà si, entre in u comà, cum’elli dicianu quì. Solimea preferia chjamà lu sonnu ‘ssu viaghju ch’ella s’appruntava à fà. Soprattuttu dapoi ch’ella avia scontru à Roccu per i stradoni nuttuloni. Dapoi ch’ella sapia di pudè asconde si in i so bracci è sparte cun ellu e stonde è po e stonde. Ùn valia à piengne, ùn valia mancu à aspittà la. U so amore ùn camparia mai sottu à u sole ma li firmavanu e stelle à illuminà lu. Avia strettu forte a manu di Roccu dicendu li à vede ci. Micca addiu chì era cunvinta chì s’avianu da ritruvà in furia. Roccu avia postu e so lapre nant’à quelle di a zitella è si n’era andatu. Avia fastidiu à viaghjà, era cum’è briacu. Briacu di troppu sintimenti cuntrarii chì li muvianu u core à tempu. I duttori ùn sapianu ma forse c’era qualchì sia à sapè, qualchì sia quassù piattu per « I missoghji ».
Revenir en haut Aller en bas
Sumenta

Sumenta


Messages : 2052
Date d'inscription : 25/02/2012

A vistica - Jean Yves Acquaviva Empty
MessageSujet: Re: A vistica - Jean Yves Acquaviva   A vistica - Jean Yves Acquaviva EmptyVen 19 Oct - 10:11

XIV

Roccu s’era varcatu u fiume à a Matre è attippava. Ùn avia durmitu è ùn cuntava di fà la nanzu d’avè buscatu quellu ch’ellu circava per ‘sse muntagne. S’è Solimea spartia i so sogni era chì tuttu què avia qualcosa di reale. È s’ella era vera a storia conta da « u vardianu » u giuvanottu pudia forse cambià a sorte tragica di a so innamurata. Era torna aparta a caccia à u dupitu.

Dopu à un viaghju di trè ore era ghjuntu à u pede di ‘ssu locu dettu « I missoghji ». Un locu ritrosu, duve elle ùn parianu pudè campà c’à e petre. Battizatu cusì da a ghjente di quì per via di u periculu ch’ellu ci era à purtà ci i so passi. Calanconi di scogliu rossu è grisgiu, ghjarattoni inalpillati pronti à fà prigiuneru l’animale o l’omu scunnisciutu chì crede di pudè li ammaestrà. À ogni scarpata Roccu mancava di sculiscià è a trappula piglià lu. À falà in fondu à u missoghju, ùn si stà tantu à sorte ne hè una antra storia…

Tutti i lacci tradimintosi, Roccu l’avia schisati. Sbuccava in una spezia di chjarina piatta à mezu à ‘ssa furesta di petra. Era à pena in pendita è in cima s’induvinava l’entre d’una grotta. Eranu sicuramente stati pochi, puchissimi l’omi à avè avvintatu ‘ssu locu è Roccu pinsava di capisce perchè. Circava à ripiglià u so soffiu, accurtatu da tamantu sforzu. Arrembu à un scogliu, si ripusava una cria nanzu di lancià si à a scuparta di u misteru chì li rudia u corpu. Dupitu è sicurezza a si pruvavanu torna in u so capu è a sola manera di dà a vincita à unu o l’altru era d’andà avanti. Intrendu in u tafone avia mossu e cintunaie di sacchi minuti appesi chieti, chieti à aspittà a bughjura. Avia fattu una pochi di passi è capitu chì ci vulia à viaghjà torna, à andà più luntanu da tuccà u so scopu. À sin’à avà u passeghju l’era parsu zuccatu da u tempu, apartu à rombu di seculi è di seculi. È po era cascatu, u viotu avia chjappu i so pedi, a so lampana l’era scappata è stava tiratu longu à capu in gnò. À pasponi s’era messu à quattru patte è circava à arrizzà si. In furia avia tralasciatu ‘ss’idea è si ne falava à nant’à e so cule versu a luce debbule ma sempre viva di a lampana. L’avia chjappa, scuzzulata prighendu ch’ella ùn si spegni. U lume era natu torna, è u spitaculu ch’ellu offria à Roccu li cutrava u sangue. Ciò ch’ellu vinia di falà, mezu nant’à u corpu, mezu nant’à u daretu era una scalunata. Duie centu scalelli, à vista d’ochju, è quessi ùn eranu stati l’anni à zuccà li.

Torna centu passi n’un curridore di a stessa fattura c’à e scale, altu di dui metri è largu d’unu è era sbuccatu in una antra grotta più maiò. À mezu à ‘ssu locu, quattru capimonti chì cullavanu à perde si duve u sguardu ùn pò andà. Quattru pilastri chì parianu puntillà a muntagna. Da quassù falava un raghju di lume dirittu, dirittu chì accindia una spezia di futtogliu toltu ancu ellu da a petra. Roccu ùn era pussutu stà è s’era stallatu addossu. Si lasciava inundà da u raghju, sarrava l’ochji è li si paria di pudè lascià si andà à ‘ssu riposu tantu bramatu. Ùn circava spiecazione à tuttu què, si sintia bè, appaciatu.





XV

« Bravu ! M’hai trovu, à dì la franca a spirava ».

A voce di « u vardianu » ribumbava in ogni scornu di a grotta. Era custì arrittu di punta à u giuvanottu chì u vardava cù una cuntintezza imbulighjata di paura.

« Sapete ciò c’o vogliu tandu ? »
« Sicura ma a ti vogliu sente dì »
« Ete dettu chì nulla ùn pudia mai cambià ma eiu vogliu cambià qualcosa »
« O basta ! Ordine è cumandamenti. Voli ? È chì credi ch’ellu pesi u to vulè quì ? Ciò chè tù voli hè impussipule o quasi… »
« Quasi ? Chì vole dì ? »
« Sò sicuru chè tù ti si dumandatu ciò chì c’era nu a buttigliola. Ciò ch’ellu pudia esse ‘ssu liquidu tralucente. A t’aghju da spiecà ».

A bienda chjosa in a buttigliola, à sente à «u vardianu», era a chjave di l’eternità. Quellu chì l’ingullia campava cinque mila è trenta trè anni. Ci vulia à beie la a prima ora di l’ultimu ghjornu di a vita di u mondu. Di regula stava piatta duve Roccu l’avia trova fin’chì un tarramotu à scupressi sette ghjorni nanzu chì tuttu vultessi à u principiu. Ma era ghjuntu ellu à mette ogni cosa sottu sopra è avà, l’alivellu supranu era in periculu.

« Chì n’aghju da fà eiu di l’alivellu supranu, aghju fatica à mantene quellu di a mio vita »
« Quessa hè ciò chè tù credi. E stateghje di a to vita sò belle pare. Credi di fà e cose sicondu e to scelte ma sò i to atti chì sò scelti da u distinu. Hè scrittu tuttu è à sin’à avà ùn era cambiatu nulla. »
« È chì ci hè di cambiatu ? »
« Sì ghjuntu à sin’à mè è quessa, ùn avia micca da esse. »
« Dunque, a dite da per voi, si pò cambià qualcosa. »
« Aghju da currege supitu ‘ssu sbagliu. Aghju da turnà à assistà l’eternu vugà.»
« È cumu ete da fà ? »
«Hè bella simplice, ci vole c’o ti tombi. »
« Ma perchè ? Ùn vogliu c’à… »
« Iè a sò ciò chè tù voli ! Salvà quella chì t’hà accesu u core. Ma eiu ùn ti possu lascià fà è po, hè troppu tardi. »
« Chì vole dì troppu tardi ? »
« S’hè spenta sta mane, micca u so core, quellu chè tù cridia liatu à u toiu, quellu batte sempre. Ma u so ciarbellu hè mortu è ancu per discità si ùn saria c’à un legumu senza nisunu sintimentu ne ricordu. Ùn hai intesu nulla ? Eiu l’aghju intesa. Ancu s’o a vulia guarisce, avà, ùn possu più. »
« È chì pudiate fà ? »


Tandu « u vardianu » avia spiecatu à Roccu chì s’è di beie tuttu ciò chì ci era nentru à a buttigliola dava a vita eterna, duie candelle bastavanu à guarisce ogni male. Ma rende ciò ch’ella avia persu Solimea, quessa era impussipule. Era finita, a so corsa scema ùn era ghjuvata à nulla. L’omu avia fattu arrizzà u giuvanottu, l’avia chjappu per e spalle è u purtava versu u fondu di a grotta. In pianu, ci era un tafone tondu, un chjerchju parfettu largu di dui metri.

« Eccu, hè quì ch’ella si compie a to strada. »

« U vardianu » s’appruntava à lampà à Roccu nu ‘ssu tafone sicuramente apartu nant’à un abbissu senza fondu. Era forse megliu, forse ci truvaria a pace ch’ellu circava è pò esse ch’ellu scuntraria à Solimea duve ellu avia da andà. Si sintia puntà pianu pianu, avia chjappu a so rispirazione è sarratu l’ochji. È po, d’un trattu, senza mancu fà la à posta, s’era vultatu è avia puntatu l’omu. Era stalvata in un quartu di siconda, « u vardianu » era cascatu nu u tafone in un mughju chì paria senza fine.

«Ùn l’avia micca vista vene quessa ? »

Roccu era vultatu nant’à u futtogliu di petra, era calmu. U so core era à l’addisperu ma a so ragione, senza pudè dì perchè, navigava à dolci mari. In a so manu dritta, strignia a buttigliola.





XVI

Beie o ùn beie ? Eccu a quistione. Roccu ùn sapia s’è Hamlet avaria pussutu risponde. Ellu, per avà, ùn pudia. C’avia da accade s’ellu a facia ? Ma chì fà d’altru ? Vultà in casa è turnà à piglià u filu di a so vitaccia ? Stà si ne quì à sin’à chì a fame, a sete è l’addisperu u si purtessinu ? Lampà si in l’abbissu cum’ellu avia lampatu l’astru vechju cuccu ? U giuvanottu avia l’impressione di vultà sempre à u stessu puntu, centu dumande è nisuna risposta.

Dumanda ci n’era una antra à maculà li e ciarbelle. Chì ne era di Solimea ? E parolle di « u vardianu » ùn le vulia crede ma c’era qualcosa, à u più profondu di a so cuscenza, chì li dicia d’accittà ‘ssu fattu senza luttà. U calmu chì s’era stallatu in ellu quand’ellu s’era messu à pusà nant’à u futtogliu di petra l’aiutava à richjarà e so pinsate. A luce chì falava da a cima di a grotta u scaldava dendu li a forza d’ùn lascià si andà à a tristezza chì assaltava u so core. Pusà è pinsà. Era, una volta di più, a sola strada à suvità. Era statu cusì, à riflette, parechje ore, parechji ghjorni forse. È po avia betu à sin’à l’ultima candella ‘ssu liquidu misteriosu.

U raghju di lume s’era allargatu, era divintatu più caldu torna. Roccu, dopu à avè intesu u so calore à nant’à a so pelle, u sintia avà entre in tutta a so parsona. Da u capu à i pedi era in u pusessu di ‘ssu fenomenu stranu. Era u mondu sanu chì campava in ellu. Capia ogni lingua, ridia à ogni nascita, piingnia à ogni morte. Prima ‘ssu sintimu incridibule l’avia santavugliatu ma amparava in furia à amansà lu. Si pudia tramutà in n’importa chì scornu di a pianetta, li bastava à chjode l’ochji è sceglie a distinazione. Vulava sopra i mari è l’oceani, i diserti, e fureste. Visitava e cità pumpose, capitale di a mudernità, ingorde di ghjente è di lumi. Ùn ci era nisuna cunfina pruibita, nisuna pastoghja da fà lu firmà. U so pinsà l’apria ogni orisonte da u più vicinu à u più landanu. Sapia tuttu di tutti. L’umanità sana a si cuntrastava in u so capu. U più scemu hè chì ùn ci facia micca nasce u cumbugliu. Tuttu vinia chjaru è lindu, tuttu à tempu è à divizia ma chjaru è lindu. Roccu capia u sensu di e parolle di « u vardianu », capia chì ancu per sapè tuttu, cunnosce ogni brama è ogni bisognu di l’omi, ùn ci pudia cambià nulla. Ùn pudia c’à risente l’armunia o a disunione di u mondu. Ùn pudia c’à cuttighjà vardendu chì tuttu si passava, micca bè o male, ma nu l’ordine di e cose. Era ellu avà « u vardianu », era forse quessa u so distinu, stà solu, postu chì a sola parsona ch’ellu bramava di cunnosce fisicamente ùn campava più. S’appruntava à aduprà a pacenza è sfidà i seculi fendu a spia à ogni cosa per l’eternità…


XVII

Un miglione ottu centu è trenta sette mila è quaranta. Eccu quant’ellu n’avia vistu Roccu « u vardianu » albori sbucciati. U tempu, qualchì volta, li pisava. Seculi è seculi passati à campà ogni stonda senza campà la veramente. Solu in u so palazzu di petra, solu è à tempu accumpagnatu da e millaie di e millaie di e sorte umane. Avia vistu tuttu, gattive guerre, gattive pace, gioie tamante è tristezze infinite. Cunniscia ogni sintimentu parturitu da un core umanu. Amore, oddiu, addisperu, spiranza, ira, serenità, i sapia tutti sani sani. Ma soprattuttu avia vistu l’umanità ghjugne à fine. Avia vistu a tarra dissuchjata da l’ingurdizia di l’omi, ogni risorsa frasata, ogni funtana siccata. Era finitu per ùn piove più è u disertu s’era spartu nant’à i cinque cuntinenti. I mari, s’eranu siccati ancu elli. A pianetta s’assumigliava à un vechju nocciulu, asciuttu è mezu fracicu.

È u mumentu amintatu da l’anzianu vardianu anni è anni nanzu era vinutu. U mumentu maravigliosu di u ritornu à u principiu. Era vinutu supitu dopu chì l’ultimu soffiu di vita terrania si sia spentu. Tandu, u silenziu s’era fattu in u capu di Roccu, una impressione strana, dopu à tamantu fracassu senza nisunu spostu durante mille è vinti trè anni. Ma ùn era durata tantu, « una siconda ùn ci hè nulla è l’altra ci hè tuttu ». Da u chjarore à a bughjura, da l’oscurità à u lume, in un soffiu. È torna u fracassu in lu capu di Roccu.

Un antru annu, dui, centu è tocca è fila. Roccu cuntava ogni ghjornu, pisava ogni ora, misurava ogni siconda chì l’avvicinava di u so scopu. Postu chì, quellu ghjornu, avia capitu ch’ellu ùn pudia nulla per salvà à Solimea, avia dicisu d’aspittà la. Aspittà la un miglione ottu centu è trenta sette mila è quaranta albori per pudè in fine vede nasce quellu ch’ellu bramava tantu. Era quessu u so scopu, guarisce a giuvanotta chì era stata, tempi fà, quella di i so sogni. Ellu ùn avia più sunniatu, ùn avia più scuntratu ‘ssa zitella chì l’avia fattu sceglie di campà invece di more caschendu in u tafone neru è senza fondu. Parechje volte s’era avvicinatu di l’abbissu è avia pinsatu à lampà si. Ma era sempre stata a fiura di Solimea à ritene lu, a so fiura è a spiranza di ritruvà la un ghjornu. È avà, u ghjornu s’avvicinava.

Falendu per i strittoni s’arricurdava di a sola volta ch’ellu avia chjappu ‘ssu caminu dopu a so ghjunta in a grotta di « u vardianu ». Quellu ghjornu si n’era falatu per Falasorma franchendu à Caprunale è Vagnarola per ghjugne à sin’à u piazzile, u locu duv’ellu avia dicisu di custruisce a so mandria in a so altra vita. Avia zappatu, ruspatu, sciappatu quattru ghjorni è quattru notte per turnà à scorbe a petra è truvà ciò ch’ellu circava, a buttigliola.

Avà si ne falava tinendu la stretta in a so manu. Era ghjuntu in u paese di Lozzi di nottetempu. Avia arrubbatu una vittura è era falatu in Bastia, à l’ospidale. Era intrutu in a stanza di Solimea, a giuvanotta durmia. S’era calatu à cant’à ella è l’avia vardata. Chì pisavanu ‘sse duie minute torna rigalate à a pacenza, à l’attesa ? Avia chjappu a buttigliola, sciappatu u tappu di vetru è ne facia corre duie candelle nant’à e lapre di Solimea. S’era discitata, avia fighjatu à Roccu pigliendu li a manu è li avia dettu d’una voce dolce è maliziosa.

« Sì puru ghjuntu, t’aghju aspittatu tantu. »
Revenir en haut Aller en bas
Contenu sponsorisé





A vistica - Jean Yves Acquaviva Empty
MessageSujet: Re: A vistica - Jean Yves Acquaviva   A vistica - Jean Yves Acquaviva Empty

Revenir en haut Aller en bas
 
A vistica - Jean Yves Acquaviva
Revenir en haut 
Page 1 sur 1
 Sujets similaires
-
» Acquaviva Jean Yves
» Diavule - Jean Yves Acquaviva
» L'ultima sborgna - Jean Yves Acquaviva
» Yves Coppens
» Acquaviva Marcellu

Permission de ce forum:Vous ne pouvez pas répondre aux sujets dans ce forum
ISULA :: Quandu l'inchjostru sumena :: Bloghi è fori literarii :: Tarrori è Fantasia-
Sauter vers: